sphynx

Cand ajungi sa refuzi mana intinsa, sa iei drept garantat ceva,
constati ca…. atunci cand vrei sa beneficiezi de ceea ce consideri ca
iti apartine la nesfarsit nu mai este. Si iti dai seama ca ti-ai ratat
si aceasta sansa. Ca nu mai e cale de intors. Ca ceea ce considerai ca
ti se cuvine de drept nu mai este acolo.

Cel mai usor este sa dobori un om care este deja la pamant. Sa il calci in picioare cu satisfactie. Sa ii dai inca o lovitura si inca una si inca una pana nu mai misca. Esti puternic! Chiar asa? In asta consta puterea? In a lovi, pana la distrugerea totala, un om?

 

Am stat de multe ori sa ma intreb cat de departe poate merge cruzimea, egoismul, duritatea, rautatea….. Mi-am dat seama ca fiind atat de profunde in multi dintre noi, ele merg mult mai departe decat ne putem da seama. Ele se pot insinua in noi si ne pot distruge cu usurinta. Ele pot exista in noi si ne simtim atat de bine cu ele incat nu vrem sa renuntam la ele. Nu vrem sa le uitam pentru o secunda, sa vedem cum este sa fim si altfel… Poate, "sa fim mai umani"…. poate doar sa simtim.

 

Acele lovituri chiar sunt ele senzatia de maxima placere, de extaz suprem? Merita ele sa devenim niste monstri in ochii altora doar pentru ca ne distrugem "inamicul"?

 

Nu cred. Nu cred ca noi suntem mai presus de ceilalti. Ca unii dintre noi trebuie sa conduca intr-un fel sau altul. Cred ca fiecare dintre noi are o anumita valoare si ca, daca ar dori intr-adevar, ar sti sa si-o fructifice si altfel decat facand rau.

 

Si cine stie, daca am fi multi care sa facem asa, poate, maine nu vom mai fi atat de dezamagiti de ceea ce ne inconjoara, atat de vulnerabili si de "puternici" in acelasi timp. Poate am fi un pic mai buni, un pic mai blanzi, un pic mai empatici cu durerile celorlalti.

 

Si am putea incerca asta prin a renunta sa ne mai punem o secunda, o clipa doar, pe noi pe primul loc. Cine stie?! Poate ne dam seama atunci ce important este sa ai mila, sa fii ingaduitor, sa intinzi o mana celui aflat jos.

 

 Sau poate… o sa fie exact pe dos. Dar, macar atunci vom sti cu adevarat ca am incercat si va ramane in noi o urma a acelui sentiment trait, care, in viitor, ne va face sa ezitam sa mai distrugem in jurul nostru pe cei care sunt altfel.

Am crezut ca blogul este o pagina unde doar scrii, nu e concurenta, e doar un alt loc al tau. Din anumite comentarii, observ ca, de fapt, este o competitie. Ca unii cred ca scriu mai bine, altii doar scriu. Sa crezi ca tu scrii cel mai bine, mi se pare o aberatie.

 

Cand incepi sa scrii pe blog, nu te gandesti ca esti citit sau nu. Ca ai stil, ai "pana" sau nu. Cand iti deschizi un blog este pentru ca simti nevoia de a face asa ceva. Ca asta e modalitatea ta de a te exprima. Unii poate isi deschid un blog pentru a-si face noi cunostinte, pentru a cunoaste pe altii, pentru a-si gasi un partener sau o partenera, pentru a atrage pe cineva anume. Motivele initiale difera la fiecare din noi.

 

Dar… de la motivul initial la ce ajungi sa treci in insemnari este o cale foarte lunga. Am crezut si mai cred inca in faptul ca blogul reprezinta un alt mod de a te exprima. Ca aici nu sunt unii mai buni decat ceilalti decat in ceea ce priveste calitatea insemnarilor. Dar ca nu se fac diferente intre unii si ceilalti. Nimeni nu te obliga sa citesti ce nu iti place, nimeni nu te obliga sa comentezi unde nu te regasesti ca stil. Nu esti obligat sa socializezi daca nu vrei.

 

Mi-am facut multe cunostinte de cand scriu, nu gandesc la fel cu ele, dar nu am considerat niciodata ca intre mine si ei exista o competitie. Poate nu stilul tuturor mi se potriveste, dar recunosc ca fiecare are farmecul lui.

 

Cand am inceput sa scriu aveam un alt scop. Intre timp, scopul mi s-a schimbat. Am inceput sa ma obisnuiesc sa imi astern idei, opinii in blog. Sa vad ca sunt citit, uneori comentat. M-a facut sa ma simt bine si atunci nu a mai contat care a fost scopul initial al deschiderii blogului.

 

Cand au aparut divergente de opinii, la prima intamplare de acest gen, am decis sa nu mai scriu, desi imi lipseau oamenii, imi lipsea scrisul. M-a deranjat cearta. Acum, la a doua divergenta majora de opinii, prima reactie a fost sa sterg tot. Mi-am dat seama ca ar fi fost un gest infantil, de genul imi iau jucariile si plec.

 

De ce sa fac asta? Pot scrie oriunde doresc. Pot scrie cum doresc si aici si in alta parte. Insa nu voi mai raspunde la comentarii ironice, rautacioase si de prost gust referitoare la stilul de a scrie. Mi se par deplasate si nu merita acordata atata atentie.

 

In concluzie, pentru mine blogul este locul unde astern o parte din mine. Este locul in care sunt tot eu, cu suisurile si coborasurile mele. Asa ca, daca nu va place, e treaba voastra. Eu oricum imi vad de treburile mele.

Initial, WBN a fost creat ca o comunitate a celor care scriau pe acest site. Acest site care, la acea vreme putea fi perceput ca fiind al NOSTRU. Era vorba despre oameni care scriau aici si care s-au gandit sa se adune, sa glumeasca impreuna, sa se tachineze, dar sa si creeze impreuna. Care au vrut sa arate ca din haosul aparent al conversatiilor si din schimburile de replici poate sa iasa ceva bun. Oameni care nu au tinut cont de diferentele de stil, de temperament inerente, care, in mare parte, nu se cunosc la nivel personal, dar care, au putut trece peste asta din dorinta de a forma o comunitate.

 

Noi am avut impreuna un debut spectaculos, neasteptat, pot spune. Aceasta  popularitate, cu care ne-am trezit peste noapte, ne-a ambitionat sa visam si sa vrem mai mult. Sa ne bucuram si sa ne manifestam bucuria aici prin bloguri. O petrecere virtuala care parea sa nu se mai termine. Din nefericire dusul rece a fost la fel de rapid. Dorinta de a se "implica" si de autoasumare a actiunii noastre a dus la rupturi, a dus la certuri. In acel moment, comunitatea noastra a fost gata sa se rupa. Am fost gata sa ne pierdem.

 

Prin ce s-a intamplat azi am dovedit ca putem comunica, ca atunci cand ne dorim ceva adevarat se poate realiza. Pericolul de distrugere a comunitatii noastre nu a trecut, insa am reusit sa trecem peste unele momente grele. Promisiunile nerespectate, dezamagirile fac parte din viata fiecaruia dintre noi. Modul in care le tratam, insa, arata valoarea fiecaruia dintre noi. Ne-am dovedit si am dovedit ca putem crea singuri, fara ajutoare externe. ASTA CONTEAZA!

 

Aceste obstacole si probleme care au aparut au aratat ca ideea de la care s-a pornit trebuie dezvoltata, ca noi, cei de la inceput trebuie sa vedem mai incolo de acest site. Ca aceasta comunitate trebuie extinsa pentru a evolua. Noi crestem impreuna. Ne gasim si regasim in acest spatiu in care putem comunica mai usor sau mai greu, functie de temperamentul nostru.

 

Cred ca sensul initial al lui WBN s-a pierdut, mai cred insa ca noul sens al lui WBN este "WEB LOG NATION" (formularea este a lui Contrasens si mi se pare corecta).

 

Pentru mine, WBN = WE the BLOGGERS’ NATION (adica si cei de aici si cei de pe alte siteuri). Ca noi, cei care scriem in bloguri indiferent  ce site am ales, formam o comunitate care difera, din multe puncte de vedere, dar care, in acelasi timp se aseamana. Fiind impreuna putem crea, ne putem dezvolta idei, ne putem imagina, ne putem cunoaste mai bine. Si prin aceasta castigam din toate punctele de vedere. Invatam si ne invatam unii cu altii si asa putem continua.

 

Prin noul sens al lui WBN, NOI, BLOGGERII, aratam ca stim sa evidentiem ce e mai bun si mai frumos in noi pentru a oferi si celorlalti, mai putin curajosi, o imagine despre cum se poate comunica si cum ne putem intelege, prin ceea ce realizam impreuna, indiferent de cum suntem fiecare in parte.

 

Macar pentru atat si merita ca WBN sa continue sa existe, sub o forma sau alta, oriunde. WBN este creat. Ramane ca noi sa dorim sa traiasca in continuare, dar nu cum era la inceput, ci mai mare si mai frumos.

 

In incheiere, parafrazand o replica celebra "L’Etat, c’est moi" (statul sunt eu), spun ca

 

WBN, c’est NOUS" (WBN suntem noi)!

Eu am ales! Las in virtual aceste ganduri, dar restul gandurilor si viata mi le voi duce de acum inainte in real. Oricum ambele sunt identice. 

Asa cum am promis, scriu si eu despre revista. Un vis care acum e concret. , macar ca prim numar. Sa vedem ce va fi in continuare. Caci sper la o continuare!

 

Si uite asa, azi, cu revista aceasta, pe weblog nu s-a prea mai pomenit decat in treacat despre o anumita sarbatoare si s-a trecut peste respectivele insemnari pro si contra. Se poate spune ca am manipulat.

 

O fi bine?

 

O fi rau?

 

Eu zic ca e important ca s-a realizat. Ca avem motive sa ne bucuram, dar asta ne si obliga. Am atras atentia asupra noastra. Acum trebuie sa fim mai buni. Suna a sloganuri, dar nu sunt. Sunt manusile pe care ni le aruncam noi noua. Sa vedem daca si reusim sa ne tinem de treaba. Si asa o sa aratam ca ceea ce vrem sa facem este viabil, se poate realiza si putem sa facem din ce in ce mai bine! 

 

Ideea este ca se poate face ceea ce iti doresti cu adevarat, cand iti doresti cu adevarat si la momentul potrivit.

 

Eu ma gandesc la numarul 2, dar voi?