sphynx

Ma intreb de ce ne place sa fugim atat de mult, de ce fugim de viata, de responsabilitati, de sanse, de noi. De ce de multe ori preferam sa evitam riscurile si alegem solutiile comode? De ce ne complacem in aceste situatii?

Nu am alt raspuns decat acela ca fiecare are stilul propriu de a fugi, ritmul propriu de a aborda sau de a refuza o cursa. In regula, nu este asta o problema. Asa cum unii imi accepta ritmul si eu il accept pe al lor. Nu e neaparat necesar sa alergam toti in acelasi pas. Nu suntem intr-o competitie in care primul care ajunge la linia de start este invingator. In aceasta fuga de noi, catre noi, nu exista invingatori sau invinsi, exista oameni. Nu trebuie sa incercam sa ii incetinim pe cei din fata noastra  si nici sa ne lasam trasi inapoi de cei din urma. Trebuie sa invatam sa ne acceptam ritmul  de alergare, stilul propriu de a gandi si de a actiona, de a aborda cursa.

M-am obisnuit cu ritmul meu. Pentru unii –  prea lent,  pentru altii e prea rapid si mai sunt si cei care il considera  inconstant. Acesta  este ritmul meu si nu incerc sa il impun celorlalti. Lor doar le cer sa nu incerce sa imi puna piedica sau sa ma traga de tricou. Este tot ceea ce le cer.

Credeam ca maratonul mi se potriveste cel mai bine. Pasul de maraton imi permitea sa imi continui drumul si imi dadea timp si sa ii observ pe cei pe langa care trec, sa ii studiez, sa vad daca s-au antrenat suficient sau nu. Dar… nu intotdeauna mi s-a lasat  timp sa fac asta, pentru ca acest maraton al meu s-a dovedit a fi pe alocuri mai mult o cursa cu obstacole, cu sprinturi la care nu mi s-a mai lasat timp de analiza. A trebuit sa actionez imediat, sa iau decizii pe loc. Am descoperit ca imi plac mai mult astfel de curse pentru ca, dupa ele, pasul devine mai alert, pulsul se accelereaza …. Mi-am dat seama ca acest ritm alert e mai potrivit pentru mine. La finalul cursei, este posibil sa fiu bun de sprinturi, dar pana atunci  imi continui cu perseverenta cursa catre mine si catre ceilalti. Si ca mine sunt destui. Si o sa ii astept acolo la linia de sosire… sau ….ma voi trezi depasit de ei.

Sunt multe chipuri in jurul meu. Unele sunt senine, altele sunt incrancenate, altele sunt masti, al caror chip real se intrezareste, fugar, intr-o sclipire a ochilor.

Chipurile incrancenate resping. Resping pe oricine vrea sa le stea in preajma. Este atata ura si incrancenare incat, atunci cand te apropii de astfel de oameni, tragi aer in piept, iti pui bandana, iti aduni curajul si… te trezesti aruncat la sute de metri departare.

Mastile sunt periculoase. Se schimba dupa intentiile pe care le are purtatorul. Vrea sa atraga pentru a cuceri sau pentru a distruge. Ma intreb cate din chipurile care ne inconjoara nu sunt decat niste masti.

La urma am lasat chipurile senine, cele a caror apropiere si la vederea carora simti ca incepi sa zambesti oricat de grea ti-a fost ziua. Chipurile senine au stralucirea lor. Este ceva care transpare, care le confera o aura. Ele atrag alte chipuri. Care vor sa le stea in preajma sa se incalzeasca la caldura lor. Ele te fac sa iti fie bine, sa mai uiti de probleme. Si ele sunt destul de rare. Dar exista si asta conteaza!